nimicuri

chipul meu obisnuia sa inoate printre mii de expresii cand zarea oameni;  oameni grabiti, blocati in mijlocul strazii, oameni galagiosi, oameni tacuti, tristi, uitati , fericiti, dezamagiti, oameni neoameni sparg timpane cu acorduri la chitara seara de seara, traiesc intr-un loc in care pana si moleculele din aer sunt pline de plictiseala; un loc in care te poti satura de tine foarte usor inca vad simplitatea in cea mai complexa panza de paianjen, inocenta in cel mai nevinovat zambet de copil si inca imi dau seama ca nimic nu ma poate limita obisnuiam sa ma cunosc in fiecare gest si sa fac gesturi prin care sa ma cunoasta si ceilalti. ei m-au uitat; pentru ca si eu m-am uitat pe mine/ in mine/ de mine

am crescut. m-am linistit, dar mai mult nelinistit. mi-am dat seama ca diminetile se dorm doar atunci cand nu ti-e teama sa inchizi ochii. si mie parca mi-e putin. visele se viseaza singure. visele nu se uita.

din cutiuta mea infecta scot  vechile simturi; nu le mai recunosc ca fiind ale mele sau eu a lor noi am fost altfel;  noi suntem altfel;  noi nu vom fi

nu stiu cine naiba sunt si de ce dimineata ma spal pe dinti cu apa rece, de ce seara imi prind parul si de ce ziua dorm mereu in picioare. m-am ratacit de tot ce la un moment dat insemna "eu". nu dansez, nu mai stiu sa desenez abstract, nu mai alerg prin ploaie pentru ca nu mai ploua. m -am plictisit de zapada si de gerul de afara, de pat, de oameni, de PC si de oameni fericiti. cine sunt eu si ce caut aici?

trecem si noi cand toate trec,  pacat

o dunga rosie se intrezari pe peretii camerei mele merii din curte ma trezisera brusc, batandu-mi in umar cu umbrele lor ciudate umerii dormind mi i-au atins m-am ridicat din pat parca din mare, mi-am scuturat suvitele bretonului cazute pe frunte visele va fi o dimineata neobisnuit de lunga, cu un soare neobisnuit ma ridic scuturandu-mi lin undele, apele se retrag tacute si geloase merii din curte m-au trezit brusc, batandu-mi in umar cu umbrele lor ciudate..

pe cand ma chinuiam sa ma gandesc la un post care sa starneasca atentia in aceasta zi de noiembrie, fiind cald afara,  ca de obicei,  am lasat gemul deschis auzeam sunetul pasarelelor, zgomotul masinilor si, bineinteles, entuziasmul unor copii din fata casei. cea mai predominanta era vocea lui Tzunami, creatura de 1 metru 30 care isi are habitaclul prin zona si care pana sa ajunga la nivelul marii afunda strada cu retardati avea o conversatie cu un coechipier de joaca, urla la el ”baaah, tu nu trebuie sa ma impusti.. ci sa ma scuipi”.. sa fie asta oare un exemplu "in vivo" de cum spiritul copilului de campulungean se manifesta liber atunci cand e vorba de chestii de astea serioase?